N-avem nevoie de teroristi!

N-avem nevoie de teroristi!

Am trait s-o vedem si pe-asta: un baiat de 28 de ani, pilot la o companie aviatica germana, s-a trezit mai suparat ca de obicei intr-o dimineata si, cum n-a reusit sa se bine dispuna pana mai spre pranz, a dat cu avionul de un munte si l-a facut tandari …si pe el si pe ceilalti 149 de pasageri. Ce sa-i faci, asa e la suparare, mai trantesti, mai bufnesti, poate daca era acasa dadea si el cu un scaun de-un perete, sau spargea ce nimerea, dar daca era in avion, ce era sa faca? Doar nu era sa plece prin avion si sa-l ia pe vreunul la bataie ca sa se descarce, nu se face asa ceva, mai ales ca germanii sunt educati si politicosi din fire, asa ca a facut si el ce a putut. Poate isi uitase si medicamentele acasa sau se saturase de medicamente, nu poti sa stii ce e in inima omului …sau poate avea vreo viziune mai kafkiana asupra vietii si s-o fi gandit ca oricum traim degeaba si toata filozofia occidentala n-a reusit sa determine ca viata asta merita traita, asa ca s-a gandit sa faca o aplicatie practica despre nonsens.

Suna cam cinic textul asta, nu-i asa? Dar cat de cinic este efectul unei priviri de ansamblu asupra a doua evenimente: trei teroristi francezi musulmani ucid 12 oameni ca sa-l razbune pe profet si un copilot german dement ucide 149 de oameni ca sa se razbune pe viata? La primul eveniment se strang toate oficialitatile europene si fac un mars de solidaritate la Paris, iar la al doilea se da din umeri, toata lumea e siderata…si cam atat. Pai nu e de 12 ori mai grav?

Implicatiile nu sunt catastrofale din moment ce te poti urca intr-un avion care poate avea la mansa orice nebun periculos? Ca si cum nebunia n-ar fi dincolo de orice limita imaginabila, se sustine ca nu e vorba de terorism. Chiar asa? Sunt sigura ca nu exista teroare mai mare decat sa-ti privesti moartea cu ochii, sa asisti neputincios si ingrozit la imaginea pamantului care se apropie cu viteza de avionul in care te afli, iar actiunea asta sa fie una deliberata. Si nu cred ca vreunuia din cei 149 de condamnati la moarte i-a pasat daca actiunea asta criminala a fost organizata cum scrie la manual, ca sa se poata incadra perfect ideii de „terorism”.

Poate a venit vremea sa se redefineasca acest termen, caci iata, un individ se poate organiza si singur, fara complici, fara vreo ideologie religioasa, fara sa revendice te miri ce aberatii sfinte sau politice si poate omori in cateva minute 149 de oameni. Iar ceea ce e si mai trist si complet dezamagitor este ca pana la urma vietile oamenilor nu conteaza cine stie cat, ci doar ideologiile. Inca nu se tine cont de faptul ca mintea umana poate deveni oricand un abis, doar ne bazam pe faptul ca ordinea sociala si legile ne protejeaza. Adevarul e ca nu poti face ordine in mintea unui om si nicio lege pe lumea asta nu-i poate dicta ce sa gandeasca sau sa decida la un moment dat. Tot ce se poate face, daca omul ala nu traieste in padure ca un lup singuratic, e sa-l observi, sa-l asculti si sa-ti pese, in definitiv a trai in societate presupune interactiune reala, nu simulata, cu ceilalti. Citesc in presa franceza si aflu ca acest Andreas Lubitz a avut o prietena care spune acum, dupa accident, ca el a zis candva ca va face ceva pentru care lumea isi va aminti de el si ca avea cosmaruri din care se trezea urland:”Ne prabusim!” Mai mult de atat, o insotitoare de zbor, care l-a cunoscut, declara ca Andreas Lubitz era nemultumit de oarece reglementari ale companiilor aviatice si l-a auzit spunand:”Intr-o zi am sa fac ceva care va schimba tot sistemul si toata lumea imi va cunoaste numele si-si va aminti”. Ei, uite ca a facut ceva, oare ar fi total eronat sa ne gandim ca era fix solutia care sa determine companiile aviatice sa aiba in orice moment doua persoane in cockpit? Prietena lui spune ca omul asta avea cosmaruri, o fi total eronat sa ne gandim ca aceste cosmaruri aveau ca subiect momentul cand e surprins singur in carlinga de un terorist? Daca a spus unei prietene si unei colege, insotitoare de zbor, nu cumva a spus si vreunui superior care l-a tratat ca pe nimeni pe lume, reusind sa-l infurie? Si chiar daca n-a spus vreunui superior, n-ar fi fost normal ca macar colega aceea sa fi gandit cu mintea proprie un pic? Ca si cum toate astea n-ar fi suficiente, mai aflam si ca medicul psihiatru care il trata, conform secretului profesional (deja ma doare mintea!), nu a dezvaluit nimic despre problemele psihice ale lui Lubitz, asadar angajatorii lui habar n-aveau cu cine au de-a face. Cum n-aveau habar nici de faptul ca angajatul lor mai suferise si o dezlipire de retina.

In perfecta noastra comunitate europeana cu pretentii de superioritate invatam tot felul de meserii, dar nu invatam deloc sa empatizam, sa avem o minima reactie la cel de langa noi, sa-l observam cu adevarat ca pe o alta fiinta umana; nu trebuie sa fii vreun psiholog celebru ca sa-ti dai seama ca un om care raspunde de zeci de vieti la un moment dat, poate deveni un pericol, daca frustrarile, sau spaimele, sau mandria lui profesionala sunt zgaltaite rau, mai ales cand mintea lui nu e deloc campioana la echilibru. Asta nu e doar o problema a unei comapanii aviatice germane, e una internationala, pur si simplu, pentru ca orice avion poate zbura oriunde pe planeta. E revoltator sa constati ca daca ai zburat de cateva ori cu avionul si inca mai traiesti, asta nu se datoreaza grijii deosebite a companiilor de zbor, ci doar norocului, din moment ce un om cu probleme grave de sanatate psihica trece neobservat pentru cei care ar fi trebuit sa-l controleze saptamani in sir, sau chiar sa-i retraga licenta; o depresie nu e totuna cu o raceala pasagera, sau o intoxicatie alimentara, e o boala serioasa, inselatoare si dificil de tratat, care poate evolua oricand spre forme si mai grave de afectare psihica. Dar, evident, in orice afacere prevaleaza factorul comercial, nu cel uman, asa ca nimeni nu si-a batut capul cu acest anonim pana de curand Andreas Lubitz, devenit acum celebru conform propriilor sale preziceri.

Au trecut cateva zile de la aceasta crima anuntata (as spune chiar previzibila!) si n-am vazut vreun inalt oficial german iesind sa-si ceara scuze fata de familiile celor 149 de oameni ucisi. Ii numesc”victime”, dar acolo nu a fost o tragedie oarecare, ci un asasinat in masa. Mi-o amintesc pe d-na Merkel defiland prin Paris, la brat cu alte somitati europene protestand impotriva terorismului. La Paris au fost impuscati 12 oameni, care au fost inmormantati apoi cu onoruri militare, ca un gest de reparatie morala si de respect pentru memoria lor. Macar a existat ceva de inmormantat; cei 149 de asasinati sunt adunati cu penseta din creierii muntilor si identificati dupa amprenta genetica, iar lucrul asta face din orice discurs despre terorism o balmajeala sinistra. In inima Europei, iata ca nu e nevoie sa ne terorizeze nimeni, caci o putem face noi singuri, prin iresponsabilitate, nepasare, ineficienta si incompetenta(noi, europenii, vreau sa spun!) Ne simtim superiori, ne uitam critic la altii, le dam lectii, raspandim democratia in lume ca acum cateva secole crestinismul si, de atatea preocupari inalte, uitam sa ne-aruncam privirea prin batatura proprie, unde un bolnav psihic se urca la mansa unui avion si duce la moarte 149 de oameni nevinovati, de fapt…poate chiar 150! Caci Andreas Lubitz era bolnav. Nu stiu ce scuze or avea fosta prietena, insotitoarea de zbor si medicul, ca sa nu mai vorbim de cei care reglementeaza controalele referitoare la piloti. Se cauta explicatii, vinovati si solutii, si in toata mizeria asta, ma tem ca bolnavul Lubitz era mai sanatos la cap decat multi altii, din moment ce – iata, revolutioneaza sistemul, exact asa cum a spus ca va face, dar cu un pret dement.

Anunțuri