Deschide usa crestine... Daca ai curaj!

Cred ca simplul fapt de a trai in Romania presupune sa te obisnuiesti cu starea de perplexitate continua, adica sa ramai mereu cu gura cascata, indiferent daca ai sau n-ai nevoie de dentist. Pana ieri am crezut ca relatiile mele cu biserica ortodoxa sunt civilizate, in sensul ca nu ne deranjam reciproc, cu rare exceptii; ieri am constatat ca sunt o eretica si ma bucur enorm ca am depasit evul mediu(macar in aparenta), altfel eram arsa pe rug ca exemplu negativ si mijloc de adevarata indrumare crestineasca pentru restul turmei.

Iata filmul intamplarii: imaginati-va cum ar fi sa va aflati in propria locuinta(in care va desfasurati si activitatea profesionala), intr-o dupa-amiaza linistita. Si, dintr-o data, auziti bubuituri in usi, voci rastite, o agitatie pe scara blocului care va duce cu gandul la o descindere a politiei in cel mai bun caz. Dupa care, cu intermitente, printre bubuieli, sa aveti impresia incredibila ca auziti o voce barbateasca intonand o melodie ciudata. Daca ar fi o scena de thriller, a carui difuzare tocmai a inceput, gen Criminal Minds, ar da chiar bine, ti-ar veni sa te strangi in coltul canapelei cu punga de floricele in brate, asteptand sa vezi ce psihopati se apropie de dincolo de usa femeii in cauza, etc, etc. Dar nu, e real …pe masura ce bubuielile se apropie, vocea barbateasca devine mai clara, se distinge „binecuvantat esti doamne, invata-ne pre noi indreptarile tale”, apoi bum-bum, deschideti usa! …si tot asa, pana ajung la etajul patru.

Deja m-am limpezit la minte, stiu despre ce e vorba – un preot si ajutorul lui sositi in scopuri crestinesti, dar folosind tactica zmeului din poveste,care arunca intai buzduganul in usa, de departe, pentru ca sluga-sotia-captiva sa aiba timp sa pregateasca totul pana la sosirea lui.Am mai patit asta acum patru luni, cand i-am avertizat sa nu ma mai deranjeze pentru ca eu lucrez si nu pot sa intrerup ceea ce fac pentru a sfinti casa. Evident, am fost o naiva sa cred ca discutia aceea a avut vreun sens, drept dovada trei batai puternice in usa care m-au facut sa tresar, chiar daca le asteptam. De data asta n-am deschis, gandindu-ma ca scap cu atat, bubuielile au trecut la usile vecinilor care ori nu erau acasa, ori n-aveau chef sa se sfinteasca si, exact cand imi reluam activitatea, aud soneria prelung, simultan cu alte trei-patru batai in usa, de se zguduie peretii.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la drepturile mele si vad pe careva decis sa le incalce, o cam iau ca pe un grav afront personal si dau drumul cainilor din lant. Asa ca am deschis usa, si l-am interpelat pe „agresor”:”Care e problema dumitale, nu intelegi cand cineva nu vrea sa-ti deschida?” Rinocerul se trage un pas in spate si se rasteste la mine, privindu-ma urat pe sub sprancene : „Pai iesiti si spuneti ca nu vreti sa deschideti!” Accentueaza cuvintele gesticuland revoltat din cap, umeri si brate, cu aerul unuia care trebuie sa suporte zeci de tampiti ca mine. Un om cu mintea intreaga n-ar debita un nonsens ca asta si, daca as fi fost mai calma, probabil m-ar fi pufnit rasul, dar nu eram deloc calma, asa ca l-am intrebat:”te-auzi ce spui? sa deschid ca sa-ti spun ca nu vreau sa deschid?” „Pai ce stiu eu, doamna, poate unul e surd si n-aude, poate se misca mai greu pana deschide, treaba mea e sa bat la usa ca sa stie ca am venit sa botezam “, explica el intaratat, incruntat, suparat, ca unul care face fapte bune neintelese de oameni de nimic.

Dincolo de el il vad pe preot apropiindu-se lent, cu un zambet bland pe fata(imi trece prin minte imediat schema cu politistul bun si politistul rau), spunand cu voce calda si melodioasa, cum ii sade bine unui slujitor autentic al Domnului:”Ne cerem scuze daca v-am deranjat, nu trebuie sa ne deschideti, daca nu vreti”. Nu stiu ce strategie au avut in cap cei doi, dar contrastul intre rinocerul subaltern si sfantul-sef care o face pe inteleptul resemnat in fata nimicniciei umane imi face sila, pentru ca, in mod evident, un sfant intelept nu s-ar asocia in veci cu un rinocer purtator de cadelnita. Si, oricat imi este de jena sa ii spun in fata ca n-am chef sa fiu prostita nici macar de biserica ortodoxa, ii spun totusi:”Acum cateva luni ati venit exact la fel, cu aceleasi apucaturi, cu aceeasi insistenta, cu aceeasi strategie si v-am spus ca eu lucrez aici si ca nu e normal ca oameni ai bisericii sa se poarte ca la o descindere in forta cu mine si cu vecinii mei. In afara de cazul in care ne considerati pe toti niste oi, in sensul literal al cuvantului, si nu ne credeti demni de nicio farama de respect “.

Preotul nu zice nimic, dar rinocerul sare ca ars:”Pai ziceti asa, ca aveti ceva impotriva!” (Ahaaaaaaa, te-am prins, ai ceva impotriva noastra, deci si a lui Dumnezeu, deci esti satanista! – cam asa am tradus eu zambetul lui prostesc si fericit, ca si cum m-ar fi prins cu mata-n sac. Se uita asa, ranjind cu gura pana la urechi, cand la mine, cand la preot, cerandu-i parca slugarnic aprobare pentru propria lui concluzie). Am avut brusc sentimentul, uitandu-ma la cei doi, ca se prabuseste in mine orice iluzie fata de institutia bisericii. Ultimul lucru pe care i l-am mai spus preotului a fost ca n-am vazut in viata mea un spectacol atat de jenant si sper sa nu mai am parte de asa ceva. A zis ca isi noteaza adresa, ca sa nu ma mai deranjeze si sper sa se tina de cuvant.

Dincolo de stupizenia situatiei, am ramas cu un gust amar, ca atunci cand vezi o casa a copilariei in ruine. N-am fost niciodata genul de crestin-ortodoxa care are nevoie de preoti pentru a-i fi intermediata legatura cu Dumnezeu. Nu cred ca Dumnezeu e in ritualuri, icoane pupate de mii de buze, cadelnite si lumanari, butoaie cu apa transformate magic in aghiazma, moaste plimbate prin tara cu mii de batrani inghetand iarna la cozi kilometrice sub ochii complici ai preotilor si ai autoritatilor care nu vad nimic anormal in faptul ca unii mai si mor pe la aceste manifestari”sfinte”. Cred ca Dumnezeu e in ceea ce faci, in respectul si compasiunea reale fata de ceilalti, in dorinta de a ajuta, in repulsia si numai fata de gandul de a face rau cuiva, in disponibilitatea de a ajuta, in capacitatea de a te simti bine aducand bucurii celor din jur, atat cat iti sta in puteri. Si nu cred ca pe Dumnezeu ti-l mai poate aduce cineva, daca nu ti-a fost cultivat de mic, prin educatie. Dar indiferent de modul particular al fiecaruia de a se raporta la divinitate si indiferent de tipul de confesiune caruia ii apartine, cred ca fiecare dintre noi a dezvoltat in copilarie o relatie simbolica cu biserica, geamia, templul, etc. Si e dureros sa constati, ca adult, ca, din ceea ce a fost candva in constiinta ta unul din primele repere, n-a mai ramas decat o nuca goala, ceva zornait de unii cu agresivitate de stapani ai adevarului absolut.

E atata amaraciune, saracie si umilinta in tara asta, atatea situatii disperate, atata nevoie de sprijin si indrumare si nu vad biserica ortodoxa iesind dintre ziduri, decat ca sa plimbe icoane, cadelnite si moaste sau ca sa construiasca mai multe biserici dacat scoli si spitale la un loc, ori ca sa se bata pentru studierea religiei in scoli, sub pretexte educative. Ca si cum pe copilul care la 8 ani are un repertoriu de injuraturi demn de cartea recordurilor, o sa-l educi cu „Inger, ingerasul meu”, fara sa ai habar cine-i sunt parintii sau cand a luat in familie ultima bataie sora cu moartea(cu scop educativ, desigur!).

Sa propovaduiesti mila, toleranta, iubirea aproapelui, ajutorarea si sa nu manifesti in mod real si concret, la nivel social, mai nimic din toate astea, dar sa insisti orgolios in impunerea unor ritualuri si cutume (evident aducatoare de „fonduri”), nu mi se pare a avea nicio legatura cu crestinismul. E adevarat ca suntem in 2015 si de la mersul pe magar al lui Iisus pana la plimbatul in BMW al inaltilor ierarhi poate parea unora o tranzitie fireasca, dar eu tot mai astept sa vad partea profund umana a bisericii ortodoxe, capabila de manifestarea grijii fata de neam si altfel decat prin inaltarea de catedrale imense, numite pompos ale neamului. Stiu ca exista si asezaminte in care oameni cu har isi iau in serios rolul lor social, dar sunt atat de rare, incat par inghitite de un ocean de indiferenta, populat cu simpli angajati pentru care meseria e un scop in sine si nu o vocatie.

Anunțuri