din-alte-vremuri

– Fir-ai tu afurisit, Bolocane, daca eu ti-arat pe Dumnezeu si tu zici ca e dracu’; las’ ca v-aranjez eu pe toti, v-arat eu voua cine e Victorita. De n-oti juca voi toti cum va cant eu, sa nu-mi ziceti pe nume. Asa dondanea fata cea mica a lui Gherasim Speriatu, legandu-si bocceaua in care indesase hainele cele bune si aruncandu-si mereu privirea pe fereastra ca sa n-o prinda maica-sa asupra faptului. Caci avea de gand sa fuga de-acasa. Nu mai era de gluma, astia chiar aveau de gand s-o marite cu Fanel al popii si i se zbarlea pielea numai cand se gandea la el, daramite sa-l mai vada si pe langa ea, sau doamne-fereste de mai rau, ptiu-drace! isi scuipa fata in san, scuturandu-se ca de friguri; de cate ori isi inchipuia cum ar fi sa puna ala mana pe ea, simtea ca i se ridica parul pe ceafa. Si cand le spusese plangand ca ea, cand il vede pe Fanel, parca ar vedea un melc – doar nu degeaba ii zicea lumea Melcu’ – ta-su cascase ochii la ea si-i spusese cu uimire, dar si cu amenintare in glas:

– Ce melc, Victorito? Baiatu‘ ala are studii, stii tu ce e alea studii? Intr-un an are parohie colea, la Dumbrava si te face ditamai preoteasa, neam de neamul tau n-a visat noroc ca asta. Baga-ti mintile-n cap, ca ne suparam!

– Eu nu ma marit cu asta nici moarta! Dupa ce ca are pielea ca de melc, mai face si spumita in coltul gurii cand vorbeste si e desirat ca o momaie ….nici nu mai putuse vorbi, caci se inecase de plans, iar Gherasim, rosu de furie, se repezise racnind cu palma ridicata, ca sa dea:

– Fi-ti-ar melci-ai dracului cu spumita lor cu tot, crezi ca eu sunt batjocura ta, sa-mi iau vorba inapoi?Am tocmit nunta, am arvunit lautari, nebuno ce esti! N-apucase sa dea, ca Victorita o zbughise pe usa afara si se mai oprise in capatul porumbului de unde-l auzea pe taica-sau strigand suparat:

– Dac-am zis da, apoi asa ramane! si tu s-o-nveti de bine, ca daca n-o-nveti tu pe ea, te-nvat eu pe tine, se burzuluise el la nevasta-sa, care se adunase speriata-n coltul vetrei, cu capacul intr-o mana si cu facaletul in cealalta (de-a lungul anilor femeia invatase ca in caz de pericol e mai bine sa fie inarmata, decat cu mainile goale).

Fata ramasese vreo doua ceasuri in fundul gradinii pe un musuroi de porumb; intai se saturase de plans, apoi, cu mintea infierbantata, isi clocise un plan. Cand i se paruse ca planul e bun, se ridicase, se scuturase de praf, isi despletise si isi impletise parul la loc si sarise gardul , in curte la Bolocan. Era seara si ar fi trebuit sa fie acasa.N-o vazuse nimeni cand sarise la el in curte, se strecurase cu grija si, cand fu destul de aproape ca sa-l vada pe prispa, arunca intai cu o pietricica si apoi ii facu semn cu mana, sa vina sub pruni. Bolocan se ridicase incet, cum ii era felul si venise cu tigara-n coltul gurii si cu sapca pe ceafa.Cand ajunsese langa ea se oprise si ramasese asa, mare si mut, privind-o de sus in jos si asteptand sa vada ce vrea de la el. El avea 25 de ani si ea 16. El era inalt, puternic si linistit, ea era mica, slaba si speriata.

– Bolocane, ia-ma de nevasta! Ii spusese ea dintr-o suflare, cu ochii arzand si apoi ramasese asa, uitandu-se la el, convinsa si hotarata. Asta intai se uitase lung la ea ca la nebuni, parea ca nu intelege ce spune; apoi incet de tot el, care era mai toata vremea mohorat, incepuse sa zambeasca si din zambetul ala daduse intr-un ras de sarea camasa de pe el. Se indoise de sale si radea cu mainile sprijinite pe coapse. Din cand in cand isi mai stergea ochii de lacrimi si mai ofta, sa-si traga sufletul si sa-si vina-n fire, apoi, cand dadea iar cu ochii de ea, cum statea in fata lui, asa, desculta, cu urme de lacrimi pe obrajii plini de praf, cu rochita aia sleampata pe trupul zvelt si uitandu-se la el ca la un cires copt,iar il apuca rasul. Cand, in sfarsit, obosise si aproape nu mai avea aer, o mangaiase pe cap si-i spusese cu blandete:
– Asta-ti lipsea tie acuma, sa te mariti cu mine, ca-ncolo pe toate le ai.Victorito, du-te nene acasa, ca te prinde tac-tu pe aici si te rupe cu bataia. Cati ani ai, 12, 13 ? te-a apucat maritisul?

– Aveam 12 cand ai plecat la razboi, acum am 16 si astia vrea sa ma marite cu-al popii si eu nu vreau. Scapa-ma, Bolocane! Am si zestre, sa stii!

– Hai, du-te acasa, nu ma baga in belele, mormaise el si o ridicase ca pe un fulg in brate, se indreptase cu ea spre gard si aproape o aruncase inapoi de unde venise. Nici macar nu se uitase in urma sa vada daca nu si-o fi rupt ceva, se intorsese linistit la casa lui, lasand-o sa se uite dupa el. Mare greseala! Victorita nu se dusese la el pentru c-ar fi fost indragostita, ci pentru ca el ii venise primul in minte; numai ca in aia zece pasi pana la gard, la el in brate, cu o mana dupa umerii lui, fata descoperise brusc o alta lume, ii privise de aproape fata arsa de soare si parul mirosind a tutun, sprancenele negre ca trase cu creionul peste ochii aia verzi … Bolocan asta era chiar frumos, se mirase ea in gandul ei si se simtise in siguranta ca o femeie aparata de un barbat. Nu contase deloc ca barbatul o aruncase peste gard ca pe un sac de cartofi, ea se adunase de pe jos si, privindu-l cum se indeparta cu mersul leganat si umerii largi, hotarase ca asta va fi barbatul ei si nimeni altul. Se simtea atat de bine, incat ii fu recunoscatoare in gand Melcului, la urma urmei daca n-ar fi fost groaza pe care i-o starnise el, nu i-ar fi trecut prin cap sa se marite cu Bolocan. Abia reusise sa adoarma in noaptea aceea, se foise pe toate partile cu mintea clocotind de idei, iar dimineata asteptase rabdatoare pana plecase maica-sa cu nu stiu ce treaba prin sat. Acum era gatita, aranjata, isi daduse chiar si cu un pic de rosu de buze , ca-si cumparase si ea unul la balciul de Sfanta Marie, parul si-l impletise intr-o singura coada legata la capat cu panglica rosie, avea fusta albastra, dreapta si o bluzita alba, avea chiar si pantofi de lac in picioare – ce mai, arata aproape ca o domnisoara de la oras. Isi lua bocceluta si iesi din casa grabita, dar n-o mai lua prin gradina si prin porumb, ci pe ulita, ca s-o vada toata lumea si sa se afle repede, adica sa stie satul inainte sa afle parintii ei.

Si avu noroc cu carul, caci prima cu care se intalni fu Spionica lu’ Perpelitu, in obisnuita ei plimbare de la un capat la altul al satului.De fapt o chema Ionica, dar cum porecla i se potrivea mai bine decat numele, aproape nimeni nu-si mai amintea cum o cheama. Bunicu-sau ii zisese primul asa, cand era mica si mergea la scoala, unde nu invata mare lucru, dar cand venea acasa turuia intr-una cate-n luna si-n stele despre toti copiii, despre invatator, popa, primar si orice schimbare aparuta prin curtile oamenilor, avea o tinere de minte, ceva de speriat. Apoi crescuse si se imbolnavise, incepuse sa se cocoseze si sa intepeneasca,multe se schimbasera in viata ei, insa darul asta al ei ramasese si dintr-un copacel firav ajunsese ditamai copacul cu radacini si ramuri intins prin tot satul. Acum avea si un motiv pentru apucaturile ei, zicea ca asa i-a,,recomandat” doctorul, sa mearga mult ca sa nu se anchilozeze de tot, asa ca mergea toata ziua, adusa de sale si privind pe sub sprancene, ca nu putea sa se indrepte de spate si cand voia sa se uite in fata la cineva mai inalt decat ea, trebuia sa-si rasuceasca gatul. Ce i-o fi spus si ce nu i-o fi spus doctorul nu stia nimeni, dar un lucru il stiau toti: Spionica inregistra tot ce vedea si auzea si nimeni nu stia mai multe despre ceilalti decat ea. Nu se stie cum, dar ea aparea ca din pamant oriunde se intampla ceva.Cine voia sa afle vreun secret, la ea se ducea intai ca sa intrebe, si nu se ducea cu mana goala, ca femeia nu vorbea mereu pe degeaba.

– Ce faci tu, Victorito, unde te duci gatita asa? o auzi Victorita mieunand, caci cocosata avea un glas miorlait, ca de pisica.
– Ei, na, ma duc si eu unde mi-e locul! ii raspunse fata in doi peri, trecand mai departe cu capul sus, dar fara sa se grabeasca, stia ea ca Spionica se misca mai greu si voia sa-i dea timp sa se intoarca si sa se uite cu gura cascata in urma ei. Si avea dreptate, caci aceea nu doar ca se intoarse, dar se si lua dupa ea, numai ce-o auzi strigand-o din urma:
– Victorito, stai asa, ca mi-adusei aminte ca trebuie sa trec pe la cineva, merg si eu cu tine incotro mergi tu.
– Pai de unde stii, bre, matale, unde merg eu?
– E-he, fata, n-are a face, pe la cata lume am eu treaba azi, sa fii tu sanatoasa! Eu am treaba peste tot … Si se tinu scai de ea pana-n poarta la Bolocan. Cand o vazu pe fata ca da sa intre, zambi cu gura pan-la urechi, privind-o cu capul rasucit de jos in sus:
– Aoleo, fetita …aci e locul tau? pai de cand?
– Uite de-acu ‘! Hai, du-te unde ai treaba, adica peste tot! si incepu sa rada, multumita ca planul ei mergea mai bine decat sperase, la urma urmei ce raspandea Spionica se intindea ca focul pe arie. Cum, necum, asa, din cuvinte putine si seci, femeia intelese si parca si spatele i se mai indrepta un pic, doar avea atata treaba de-acuma, nu in fiecare zi fuge de-acasa cate-o fata de maritat.

Dupa ce intra in curte la Bolocan, Victoritei incepura sa i se cam moaie picioarele la gandul c-o sa dea ochii cu Ileana, caci mama lui Bolocan era femeie dintr-o bucata, rar o vedea cineva sporovaind cu muierile pe la poarta si nu se amesteca in viata altora niciodata. Isi crescuse singura baiatul, caci barbatu-sau murise de tanar si ea nu se mai maritase, desi era chiar si acum o femeie frumoasa, inalta si subtire, cu niste ochi care parca te strapungeau si-ti citeau toate gandurile. Ochii aia ii simti fata atintiti asupra ei, imediat ce femeia iesi din casa, chemata de latratul cainelui. Se salutara, fata cam smerita iar femeia cu un ton intrebator, caci nu se dumirea deloc de rostul acelei vizite. Cand auzi insa ca fata vrea sa-i vorbeasca, o chema in casa, in odaia mare si se asezara amandoua in jurul mesei, Ileana cu mainile incrucisate si cu sprancenele usor ridicate, Victorita cu bocceaua pe genunchi si framantandu-si mainile fara sa-si dea seama.
– Tzatza Ileano, eu am sa-ti spun ceva si nu stiu cum sa-ncep … ca mi-e cam rusine …sopti fata cu ochii plecati. Incepuse sa tremure si Ileana stia asta, caci vedea cum ii tremura gulerul bluzitei.
– Zi asa, de-a dreptul, nu te mai codi, ii zise femeia cu o voce linistita, fara sa-si ia ochii de la ea.
– Pai atunci iti spun asa, de-a dreptul …eu si cu Iliuta suntem …noi suntem … adica …
– Minti! ii reteza Ileana vorbele si asa poticnite. Sa nu vii la mine cu minciuni si cu bocceaua pregatita, ca eu stiu ce baiat am!

Victorita isi ridica ochii speriata si privirea i se lovi ca de un zid de chipul incruntat al femeii,care acum o privea piezis si cu buzele stranse. Isi pregatise de acasa o intreaga poveste, dar nu se asteptase la asa ceva, asa ca acum simti ca-i ingheata inima si, cu spaima ca s-ar putea sa se naruie tot planul ei, lasa deoparte orice rusine si incepu sa turuie aproape fara sa se mai gandeasca la ce spune, ca si cum ar fi vrut sa joace jocul asta pana la capat, fie ce-o fi,macar sa stie ca a incercat:

– Ba nu-l cunosti, ca uite, pe mine m-a pacalit, mi-a zis ca ma ia si ma duce cu vorba de trei luni si eu ce sa mai fac? Cine ma mai ia pe mine acum, daca am patit rusinea cu el? Cine ma mai ia tzatza Ileano, unde sa ma duc eu? se jeli ea prefacuta si scapa si cateva lacrimi chinuite.
– Du-te si tu la tac-tu si spune-i ca nu vrei sa te mariti cu Melcu’.
– Pai i-am spus, fir-ar a dracu’ de vorba, da’ cine m-asculta pe mine? izbucni fata, cu naduf, apoi isi duse ingrozita amandoua palmele peste gura, dandu-si seama ca replica asta nu era in program. Imediat simti ca incep sa-i arda obrajii si urechile de rusine, asa ca isi duse palmele peste fata si incepu sa planga de-adevaratelea, in hohote, de parca ii murise si ultima speranta. Printre suspine repeta in nestire cateva cuvinte, soptit: mai bine mor, mai bine mor.
– Ei, las’ ca nu mori, iarba rea nu piere cu una cu doua, i-o reteza scurt Ileana, ridicandu-se de pe scaun si ramanand in picioare si cu bratele incrucisate, ca un gardian la inchisoare, asteptand sa treaca si ultimul detinut. Fata se uita la ea de jos in sus,cu ochii rugatori, siroind de lacrimi:
– Nu ma lasa, tzatzo, ca eu nu ma intorc acasa si n-am unde sa ma duc …decat la Dambovita, sa-mi leg un pietroi de gat si sa sar …nu ma marit cu Melcu nici moarta …
– D-apoi ce-ti veni cu baiatul meu? Nu mai sunt si-altii prin sat? striga femeia, scoasa din sarite de-acuma.
– Or mai fi, dar pe mine numai Bolocan m-a scapat de mica din toate necazurile, mereu m-a ajutat, la cine sa ma duc? si isi scoase batistuta brodata din san, se uita cu mila la ea, o netezi de parca o mangaia si isi trase nasul cu putere, caci batista era prea frumoasa ca s-o murdareasca, apoi fetisoara ei cu pielea curata si catifelata ca trandafirul se schimonosi din nou de plans si lacrimile nu mai conteneau. Ileana incepu sa se uite la ea intr-un fel diferit, ingandurata si serioasa, caci incepuse sa intrevada o alta latura a situatiei. Avea dreptate fata, isi amintea cum ii povestea Iliuta razand de nazbatiile ei, cand era mititica; se certa si se batea cu toti copiii, iar lui ii placea cand o vedea asa artagoasa, zicea ca e ca o vulpe turbata …Ileana isi aminti, zambind, ca el ii si pusese o porecla cand era mica, ii zicea,,vulpea lui Gherasim”. Dar n-avu timp de scormonit trecutul, ca auzi pasi pe sub fereastra si-apoi isi vazu baiatul intrand in casa; numai pentru ea era Iliuta, restul lumii ii zicea dupa porecla lui tata-sau, cu care tanarul semana leit. De cum intra, acesta ramase pironit in prag, neintelegand ce se intampla, iar maica-sa trase aer adanc in piept, ca un om care a luat o hotarare grea.
– Ce e cu voi? intreba el mirat. Ce e cu tine aici? se rasti el la Victorita. Fata se facu si mai mica, plecandu-si capul si ghemuindu-se in scaun de parca prinsese radacini acolo si n-avea de gand sa mai plece. Era ca un caine pe care stapanul vrea sa-l alunge, dar care e hotarat sa indure orice, numai sa ramana.
– Aici e locul ei, raspunse raspicat Ileana. Cateva clipe se lasa o liniste de biserica … Victorita aproape ca nu mai respira de uimire, Bolocan intepenise si numai ochii ii umblau ingrijorati de la una la alta, iar Ileana parea infipta in podea, incruntata si indarjita, cu ochii la fata.
– Cum adica? sopti Bolocan, nici el nu stia de ce, dar prea se facuse liniste ca la mort si nu-i venea sa vorbeasca tare.
– Adica ori te insori cu Victorita si o scapi cum ai scapat-o de mica din toate necazurile, ori o lasam sa se omoare. Eu zic sa te insori, ca ti-a venit vremea si tot n-ai niciun rost pe lume de cand ai venit de pe front. Si cand zise cuvantul,,front “, femeia isi pironi privirea grea in ochii lui, atat de grea ca baiatul intelese imediat ca ea stia tot, chiar daca el nu-i spusese niciodata nimic. Isi lua ochii de la maica-sa si se uita la Victorita, fata se indreptase in scaun, era tot cu privirea plecata, dar nu mai plangea si un zambet curat ca de inger inflorise pe fata ei umeda de lacrimi; cu un fel de demnitate cuminte si caraghioasa isi pusese mainile ca la scoala, una langa alta, pe marginea mesei si sub ele era batistuta alba …parca astepta sa vina invatatoarea sa-i inspecteze unghiile.

Bolocan iesi buimac din odaie si se duse pe prispa unde se lasa moale intr-un scaun, apoi isi aprinse cu gesturi mecanice o tigara …cuvintele maica-sii inca ii rasunau in auz -,,tot n-ai niciun rost pe lume de cand ai venit de pe front“. Ofta din adancul pieptului; asa era, de doi ani, de cand venise,pentru el se terminase orice rost pe lume si lumea cu totul i se parea fara rost. O vreme crezuse ca e nebun de-a binelea si de-aia i se tot pare ca nimic din ce traieste nu e adevarat, ca si cum totul in jur ar fi fost un fel de balci sau un vis din care se putea trezi in orice moment ca sa auda rafale de mitraliera, salve de tun si explozii sau sa vada maini si picioare zburand prin aer, capete cazand din cer, cai sfartecati, mate atarnand prin copaci … Nu se mai simtea bine nicaieri, nu-i placea sa stea de vorba cu nimeni si-i banuia pe toti ca joaca intr-un fel de piesa, ca toata lumea il minte, cel putin asa fusese la inceput, cand se intorsese acasa. Era prea multa liniste,toti traiau in tihna, unii chiar radeau de te miri ce, asa ceva nu putea fi adevarat, adevarul era acolo unde fiecare clipa putea fi ultima, unde frica pulsa in orice corp viu si doar ea era motivul pentru orice pas, miscare sau vorba. Acolo totul era plin de sens, adevarat si dureros, inspaimantator, dar adevarat. Aici, in sat, parca toate pluteau intr-o apa lina, nu se intampla nimic si oamenii isi vedeau de ale lor, ca si cum nici n-ar fi existat vreodata vreun razboi. Dupa vreun an de la intoarcerea acasa, incepuse sa-i fie mai usor, macar nu se mai trezea in fiecare noapte sarind innebunit din pat, asa cum altadata se trezea in transee, simturile i se mai linstisera si nu-si mai visa toti camarazii pe care-i adunase bucata cu bucata ca sa-i ingroape. Incet, incet, toata furia, toata frica, toata durerea si neputinta se transformasera intr-o sila nesfarsita de viata. Avea doar 25 de ani, dar se simtea batran si pustiit, stia ca era viu printr-o minune si nu era deloc in stare sa se bucure de minunea asta; unii se intorsesera de pe front fara maini, fara picioare, orbi, surzi, paralizati, el se intorsese cu sufletul sfasiat. Din tot batalionul lui sacapasera vreo cativa si el fusese singurul fara rani grave. Fusese dat disparut si ajunsese acasa dupa patru luni, atat ii luase ca sa se intoarca pe jos de la Cotul Donului. Era tot numai zdrente asezate peste piele si oase, cu picioarele doar rani si basici, plin de paduchi, cu parul si cu barba incalcite, pe jumatate nebun. De fapt, fusese salvat de o rusoaica batrana care-l prinsese intr-o dimineata ghemuit langa un gard sub care lesinase de epuizare, caci dupa ordinul de retragere numai in ordine nu se retrasesera, ce ordine mai poate fi in iad? Femeia il trezise inghiontindu-l cu propria lui arma si-l tinuse prizonier o luna – ziua il punea sa munceasca si-i dadea sa manance, iar noaptea il incuia intr-un grajd, ca sa nu fuga. Si-n tot satul nu erau decat ei doi si o singura casa intreaga, a ei. Restul oamenilor murisera sau fugisera din calea prapadului, iar femeia i se parea nebuna, fie si numai pentru faptul ca ramasese singura acolo cu doua capre si un card de gaste. Dupa vreo saptamana intelesese ca ea avea, de fapt, grija de el, caci incepuse sa se inzdraveneasca –din putinul ei il hranea si pe el, avea unde sa doarma, de doua ori chiar il instruise prin semne si-l supraveghease ca sa-si pregateasca singur o baie, dupa care il lasase singur in grajd ca sa se spele; atunci vrusese sa fuga, dar ii tecuse repede, unde era sa fuga fara haine? Caci Anisia, asa o chema pe batrana, ii luase hainele militare si le arsese in timp ce el se spala linstit, apoi ii aruncase la usa grajdului alte haine, poate de-ale barbatului ei. Dupa inca trei saptamani ii aratase o fotografie: era fiul ei, Petruska,mort in razboi. Apoi ii aratase niste haine de-ale lui, dupa care le forfecase si le destramase ca sa para mai vechi si il obligase sa se imbrace cu ele. Ii daduse si o boccea cu ceva de mancare, o cruce mare sa si-o atarne la gat, o caciula si-i facuse semn sa plece. Cand iesise pe usa isi vazuse chipul intr-un geam si se intorsese cerandu-i prin semne ceva sa se rada, caci avea deja ditamai barba; femeia daduse din maini speriata, tipand la el,,Niet, niet “ si atunci el intelesese – femeia il deghizase, parea un cersetor nebun …se repezise si-i sarutase mana, ii spusese,,spasiva” si plecase. Din poarta se mai intorsese o data sa o salute si o vazuse asa cum se obisnuise sa o stie, cu arma lui in maini, urmarindu-l cu privirea. Numai ca acum ochii ei erau plini de lacrimi. Tot drumul chinuit pana acasa, ascunzandu-se prin santuri si prin paduri, mancand ce nimerea si band apa si din baltoace, se gandise la Anisia si intelesese ca razboiul e facut de niste nemernici ca sa oblige oameni nevinovati sa se omoare intre ei. Se intrebase chiar daca nu cumva vreun glont pornit din arma lui il omorase pe fiul batranei sau daca nu cumva vreun obuz trimis de Petruska al ei ii faramitase camarazii. Si numai durerea de pe chipul Anisiei, cand ii aratase fotografia fiului mort, il facuse pe el sa indure atata chin ca sa ajunga acasa, la maica-sa.

Dar toate astea erau in urma de-acum si el abia se obisnuise cu viata lui fara rost, se ducea la munca si apoi venea acasa, mai rasucea o tigara, mai citea un ziar, mai sapa in gradina sau mai cosea fanul, toate astea ii umpleau zilele si n-avea nevoie de nimeni si de nimic altceva. Nici macar nu intelegea cum pot unii sa fie atat de nebuni incat sa se insoare si apoi sa mai faca si copii …vazuse atatea vaduve, atatia copii orfani sau mutilati, ba chiar mai rau …copii soldati! Avusese camarazi care isi strigau mamele inainte sa moara, dezmembrati de te si mirai ca inca mai erau vii … ce lume era asta ca sa aduci copii in ea?

Si se tot gandi asa, toata dupa-amiaza, Ileana il chemase la masa, dar nu-i ardea nici de mancare, nu mai schimbase o vorba nici cu maica-sa, nici cu Victorita, se gandea ca, daca o sa-l vada asa, cazut in mutenie, o sa-l lase in pace si fata o sa plece acasa, chiar se culcase pe prispa si acolo ramasese pana seara. Ar fi vrut sa doarma mult si bine, caci a doua zi era duminica si nu trebuia sa se trezeasca devreme; cel putin asa credea, pan-o auzise pe Spionica strigand la poarta. Intai i se paruse ca n-aude bine, caci o striga pe Victorita, apoi se ridicase si-o vazuse pe cocosata cum se uita cu gatul stramb spre casa strigand subtirel si mieunat cum ii era felul.

– Ce e, bre, unde arde de strigi asa? vezi c-ai gresit adresa, striga-n alta parte, o repezi el.
Atat ii trebui femeii, deschise poarta si intra-n curte cat putea ea de repede, vorbind grabita, de abia se intelegea ce spune:
– Bolocane, vezi ca vine astia s-o ia pe Victorita; e galceava mare, cica te baga la puscarie, s-a dus Speriatu’ sa-l ia si pe jandar, te leaga si te duce, sa stii, ca cica asta mica e minora si ei nu-i da dispesa d-aia sa se marite cu tine si cica ei a pus nunta cu Melcu’ in doua saptamani si a tocmit tot, si lautari si tot, ia-o si fugi, auzi? nu mai sta sa te zgaiesti la mine, ca te leaga si p-asta mica o marita cu cin’ s-a hotarat.
– Nu ma mai marita cu nimeni, bre, ca m-am maritat! Gata! se auzi glasul Victoritei care iesea din casa aranjandu-si din fuga cateva suvite de par scapate din stransoarea cozii impletite. Bolocan se uita la ea si o simti incordata ca pe un arc, cat era de mica parca iradia numai forta si hotarare neclintita. Apoi totul incepu sa se intample in viteza, nebuneste, ca toate lucrurile scapate de sub control; desi nu se auzeau nici focuri de arma si nici explozii, Bolocan incepu sa se simta ca pe front, inima ii pulsa undeva la baza gatului si toti muschii i se incordasera de parca astepta comanda,,salt inainte “. Pe drum veneau involburati Gherasim si jandarmul Damian, urmati de mama Victoritei si de ceilalti trei copii, de vecini si gura casca, vociferand si dand din maini. Spionica intra repede in casa, strecurandu-se prin spatele Victoritei si impiedicandu-se de Ileana care tocmai iesea; cocosata voia sa fie in miezul intamplarilor, dar prefera sa fie la adapost in caz de doamne-fereste. Gherasim Speriatu izbi poarta cu piciorul si intra in curte cu lumea buluc dupa el.
– Victorito, treci acasa, tuna el incruntat si intunecat de manie.

Bolocan trecu in fata fetei si rosti calm, dar foarte clar:

– Daca mai faci un pas inainte in curtea mea, o sa dai de dracu’.
– Aoleu! Adicatelea ce-mi faci? tipa Speriatu. Ce-mi faci, ba, parastasu si grijania cui te-a-nfasat, de sarpe ce esti, c-am crezut ca suntem si noi vecini si …,,SARIIIIIIIIIITI!” se-auzira in cor femeile, caci vorbele lui Speriatu fusesera incheiate scurt de pumnul repezit in falca de Bolocan.
Jandarmul Damian se baga intre cei doi si il impinse pe Bolocan care abia se incalzise si avea ganduri mari cu tatal fetei.
– De ce ma tii, bre, pe mine? Ce cauta asta in curtea mea, ce cautati ma, toti aici? De ce ma-njuri, ba, de mama? Ce ti-a facut, ba, tie, mama mea?
– Baaaaaaaaaaa! Ascultati aici, la mine, ca voi dupa mine ati venit! tipa Victorita, acoperind harmalaia. Toti se intoarsera spre ea curiosi, pana si Bolocan care il prinsese de gat pe Speriatu peste umerii jandarmului, ii dadu drumul si se uita mirat la fata.
– Bre, jandare, striga ea, matale cand te-ai insurat, ai luat ce ti-a fost drag sau ce ti-a fost urat? Hai, zi aci, s-auda lumea, sa stim si noi cum te-ai insurat. De sila, de mila sau de drag? Ia zi!
– Mai fetito, asta e treaba mea, nu trebuie sa ma interoghezi tu pe mine, da’ …asa, ca sa nu creada lumea alte prostii, eu am luat ce mi-a fost drag.
– A-ha!!! Si pe mine de ce ma obligi sa iau ce mi-e urat?
– Mai Victorito, asta nu e treaba mea, pe cine iei tu; treaba mea e ca tu esti minora si eu trebuie sa te duc acasa, daca parintii nu-ti dau acordul.
– Foarte bine, eu merg acasa, da asculta aici si dumneata si tot satul: daca eu sunt cu burta la gura, ma mai ia pe mine Melcu? Si se jura tata aici ca nu ma omoara in bataie?

Toata lumea, ca la comanda, isi pironi ochii pe burta Victoritei, iar Bolocan si Ileana se uitara unul la altul intrebandu-se din priviri ce nebunie-o mai fi si asta.

– Da, da, nu va mai holbati asa la mine, ca eu am ramas grea de doua luni, merg pe-a treia. Si asta e barbatul meu, na! se infipse ea la subsuoara lui Bolocan, trecandu-si bratul lui peste umeri. Mai vreti ceva?

Bolocan ii intelese, in sfarsit, strategia si-i veni sa moara de ras, dar isi inclestase falcile, caci nu putea s-o dea de gol pe fata; nu doar ca intra in jocul ei, dar chiar o stranse langa el, cu drag si, pentru prima oara de cand se intorsese de pe front, simti ca traieste cu adevarat, dus ca pe un val furtunos de hotararea si energia ei. Sub mana mare si grea ii simtea umerii fragili si aproape se uri pe sine ca o aruncase peste gard cu o seara inainte, ca rasese de ea si de lacrimile ei; copila asta era vie, mai vie decat toata lumea aia stransa la el in curte, decat toti oamenii intalniti de doi ani incoace, era adevarata si traia cum nu mai vazuse pe nimeni, de multa vreme,traind … cu patima, cu indarjire, hotarata sa darame lumea si s-o recladeasca din nou.. Cei din curte amutisera, Speriatu se uita lung, neputandu-se dezmetici, nevasta-sa se smiorcaia, Ileana zambea uitandu-se cu speranta la baiatul ei care, in sfarsit, se trezise la viata. Iar in casa, de dupa perdea, Spionica isi freca palmele de multumire, bombanind incetisor:

– Ehe, daca nu eram eu sa dau in clocot balamucu’ si sa-i aduc pe prosti-astia aici …

Dintre toti oamenii stransi acolo in ziua aceea, ea era singura pentru care totul se petrecuse asa cum se asteptase, caci numai ea le stia metehnele si apucaturile tuturor si putea sa prevada de ce-ar fi in stare fiecare. Nici nu-i fu prea greu sa-l convinga in seara aceleiasi zile pe Gherasim Speriatu sa lase nunta la data hotarata si sa schimbe doar ginerele, dupa care ii mai strecura si-un secret stiut, vezi-doamne,doar de ea si de cateva babe care nu mai traiau – cum ca Bolocan nu se nascuse la noua luni, ca toti copiii, ci la unsprezece, adica era insemnat; cine stie, poate si copilul Victoritei avea sa stea in burta ei la fel de mult …si chiar asa avea sa se intample, caci cele doua luni scornite de Victorita, plus inca noua de sarcina adusera pe lume un baiat sanatos si puternic, leit Bolocan. Dar nici chiar Spionica, cu toata priceperea ei, n-ar fi putut sa prevada cum avea sa se sfarseasca seara aceea. Caci, dupa ce jandarmul Damian izbutise sa impace viitoarele rude si curtea se golise de lume, Victorita, care in tot timpul asta ramasese agatata de Bolocan ca o adevarata indragostita, se desprinsese grabita de el si fugise in casa la soacra-sa. O ajutase sa pregateasca masa si apoi mancasera cu totii razand si repovestindu-si fragmente din intamplarile abia traite. Printre vorbe si rasete, Ileana ii privea pe cei doi tineri simtind incordarea si emotia dintre ei, ea insasi tulburata peste masura, caci i se parea de necrezut ca o copila ca Victorita, pe care tocmai o salvasera de la o viata de amaraciune, sa fie in stare sa-i scoata baiatul dintr-o viata ca un mormant. De doi ani se tot intreba ce-o sa se aleaga de el, iar raspunsul fusese tot timpul la cativa metri de ea, in casa vecinilor. Nu se indura sa plece de langa ei, atata i se pareau de frumosi si curati, dar intr-un tarziu se ridica si le spuse ca le-a pregatit odaia cea buna, apoi ii lasa singuri. Victorita se ridica val vartej si se duse in odaia cu pricina, in timp ce Bolocan iesi pe prispa sa-si rasuceasca o tigara; era ametit de atatea lucruri traite si fuma doua tigari, nu una … isi simtea sufletul plin si mintea vajaind de ganduri si, dintre toate, unul nu-i dadea pace: cat de bine se simtise cand Victorita, agatata de el, tipase la toata lumea aia:,, Si asta e barbatul meu, na! Mai vreti ceva? “ Asa, zambind, stinse tigara si se indrepta spre odaia lor, mai tulburat decat fusese vreodata in toata viata lui. O gasi pe Victorita cocotata in varful patului, intre perne, stand turceste, cu picioarele incrucisate sub ea, cu bratele tot incrucisate, intr-o camasa alba de noapte pregatita de Ileana. Nici nu apuca sa intre bine pe usa, ca fata il intreba repezit:

– Tu unde dormi? Zambetul lui fericit se schimba incet intr-o mirare sincera:
– Cum adica unde dorm? Aici!
– Pai aici nu e decat un pat si-n patul asta dorm eu. Bolocan intelese, fara alte explicatii; la urma urmei el cunostea demult gandirea intortocheata a Victoritei, asa ca, in loc sa se supere, se gandi sa-i gaseasca punctele slabe.
– Asa e, dar cat timp n-ai burta prea mare, cred ca-ncap si eu in pat. Ca si cum atinsese vreun resort nevazut, fata tasni drept in picioare, uitandu-se amenintatoare la el:
– Nici sa nu te gandesti! pana-n noaptea nuntii nu te-atingi de mine. Eu sunt fata cuminte, sa stii!
– Asa, si? Eu ce sunt? Proasta satului?
– Nu, da’… eu vreau … eu nu vreau … hai, ma, culca-te si tu in alta parte!
– Stai potolita, ca nu-ti face nimeni nimic, dar de dormit dorm aici, langa tine. Vezi ca eu ma dezbrac, o fata cuminte s-ar intoarce cu spatele. Si cum vorbele fura urmate de fapte, Victorita se baga repede in pat si isi puse si asternutul in cap. Asa de repede si cu niste miscari asa de rasucite trecuse de la statul in picioare, la ascunderea sub asternuturi, incat Bolocan incepu sa rada incetisor, gandindu-se ca ca n-o sa se plictiseasca niciodata langa ea.
– Da’ n-ai putea sa dormi pe jos? Ca e vara si e cald, ii auzi el glasul infundat de sub cearceafuri.
– As putea, dar nu vreau, ii raspunse in timp ce se urca pe patul moale, singurul pat moale din casa, ca celelalte erau din scanduri acoperite cu rogojini peste care era pusa o patura si apoi un cearceaf. Si acuma taci, nu mai spune nicio prostie, daca ai avut incredere sa vii aici de dimineata ca sa ma iei cu japca, ai incredere pana la capat … si da-te mai incolo, ca tu esti mai mica .

Fata se lipise de perete si asteptase sa adoarma el, apoi se ghemuise la spatele lui si incepuse din nou sa se simta in siguranta, exact ca atunci cand o purtase pe brate, ca s-o arunce peste gard. Ea adormise tarziu si asa avea sa adoarma in toate noptile pana la nunta. De la o zi la alta se schimba dintr-o copila artagoasa, intr-o tanara indragostita, din ce in ce mai sfioasa, mai atenta si mai blanda; Bolocan observa schimbarea ei si ii povestea, in secret, maica-sii. Ileana observa schimbarea lui si ii povestea, in secret,Victoritei.

Iar Spionica, trecand zilnic pe acolo, observa si ea destule, fara sa-i povesteasca nimeni si asa de mult ii placea tot ce vedea, incat incet, incet, se aciua pe langa ei de-ai fi zis ca face parte din familie. Nu scapa niciun eveniment important din viata lor, iar pe masura ce se nasteau si cresteau cei trei copii, ea deveni aproape nelipsita, atrasa ca de un magnet de alte evenimente: primul dinte, primul cuvant, primii pasi … Se apuca de invatat povesti si copiii nu se mai saturau sa o asculte, caci glasul ei mieunat era mai frumos ca al oricui atunci cand povestea …si ea avea multe de povestit, nu doar povesti; luati cu treburile gospodariei, parintii nici nu bagasera de seama ca Spionica era aceea care petrecea cel mai mult timp cu ei. Ca toti copiii, semanau cu parintii lor, erau isteti si curajosi ca Victorita si puternici ca tatal lor, fiecare luase cate ceva de la parinti – unul ochii, altul parul, un baiat era mai guraliv, ca Victorita si altul mai tacut, ca Bolocan, fata era serioasa si atenta, ca Ileana, un singur lucru, insa, era la fel la toti: o tinere de minte – ceva de speriat, nu uitau nimic din tot ce aflau sau invatau. Bolocan zicea ca desteptaciunea asta vine de la el, iar Victorita se jura ca asa fusese si ea cat mersese la scoala. Spionica nu zicea nimic, doar zambea incantata, privindu-i in tacere cu gatul stramb si bucurandu-se ca, desi nu avusese in toata viata ei niciun copil, avea totusi trei nepoti care-i spuneau,,mama Ionica” – un nume pe care-l uitasera toti ceilalti.

Anunțuri