cristina

A fost dragoste la prima vedere, totala si coplesitoare, ca un asediu care te surprinde complet nepregatit, cu toate ferestrele sufletului si ale mintii larg deschise. O priveam ca hipnotizata, intr-o valtoare de sentimente, cu teama, cu bucurie, cu recunostinta ca se afla acolo, la un metru in fata mea, dincolo de geamul inghetat. Eu in strada, ea in vitrina, trebuie ca faceam un cuplu cu adevarat patetic uitandu-ne una la alta de parca ramasesem singure pe lume si tot ce mai aveam de facut era sa stam asa, suspendate deasupra realitatii, traind intens doar emotia noastra . Era tot ce vazusem mai frumos vreodata, cu ochii ei albastri si puri umbriti de gene lungi, cu parul blond, stralucitor si buclat, imbracata in rochita ei rosie de catifea, de parca ar fi fost o printesa invaluita intr-un trandafir …mi se incetosaseara ochii de lacrimi de fericire si imi dusesem mainile la gura, ca si cum trebuia sa-mi inabus orice sunet si sa nu tulbur clipa aceea.

M-a trezit vocea mamei care iesise din magazinul alaturat, nu ma luase cu ea inauntru pentru ca era aglomerat si nu-i placea sa ma vada inghesuita de oameni grabiti si neatenti :

– Hai sa megem ca ai inghetat, hai, ce faci, la ce te uiti? Apoi privirea i s-a atintit pe obiectul adoratiei mele si a pufnit nemultumita : Cred ca n-ai uitat ce-am discutat acasa, nu?

– Da, stiu, dar nu costa mult, doar 60 de lei, si eu am deja acasa 40 pe care i-am strans la Craciun si, cand o sa fie ziua mea, sigur mai strang ceva si ti-i dau si pe aia…adica n-o sa te coste aproape nimic …te rog …

– Hai, mergi, ca pierdem autobuzul, uite de ce nu vreau eu sa te iau cu mine la oras, vezi? Incepuse deja sa mearga inaintea mea, bombanind suparata : ai acasa deja trei papusi …

– Da, dar nu am niciuna adevarata, ca asta, am ingaimat eu cu vocea tremurand de plans si de teama sa n-o supar si mai rau …are par si ochii se inchid si se deschid, e ca o printesa si … si n-am apucat sa termin, caci mama s-a intors furioasa spre mine, suierand cuvintele apasat, ca sa aud doar eu, nu si restul lumii de pe strada :

– Printesa? Te pomenesti c-am ajuns bancheri si trebuie sa ne-nvatam cu luxul? Din banii tai o sa-ti iei o rochita frumoasa sau pantofi la primavara. Sa nu mai aud un cuvant.

Nici nu stiu cum am ajuns la autogara, era iarna si frig, trebuia sa fiu atenta pe unde calc, trotuarele erau acoperite cu zapada inghetata si alunecoasa, ma uitam foarte atenta sa nu cad, dar abia vedeam pe unde calc, din cauza lacrimilor care-mi inundau ochii, oricat m-as fi impotrivit,nici cu suspinele inabusite nu ma descurcam prea bine si as fi dat orice sa ma potolesc. Stiam ca mama avea dreptate, la urma urmei noi doua aveam o conventie pe care eu o respectam cu sfintenie, puteam merge cu ea la oras cu conditia sa nu ma apuce pretentiile, pentru ca ea avea intotdeauna exact atatia bani cati trebuiau pentru cumparaturi. Intr-un fel curios pentru mintea mea de atunci, chiar daca nu intelegeam imaginea de ansamblu pe care mama o avea clara in fata ochilor, intuiam, totusi, ca ea are dreptate si nu eu, caci ea era reperul meu, ea facea sa se invarta universul vietii noastre, era MAMA. Oricat as fi suferit pentru papusa aceea, oricat as fi stiut in sinea mea ca o meritam, aveam convingerea ca doar o nepotrivire nenorocita a sortii facuse s-o intalnesc si sa-mi placa atat, si, desi mi se rupea sufletul din cauza ei, nimeni nu era vinovat, nici macar pe saracie nu putem sa dau vina. Nu eram saraci …sau cel putin asa credeam eu atunci, la cei sapte ani ai mei, cand nu aflasem inca ce inseamna sa traiesti decent, stiam doar ca exista oameni mai saraci decat noi, dar cum sunt cei mai bogati habar n-aveam; si, la urma urmei, noi eram singurii din sat care aveau televizor si o biblioteca adevarata, cu siguranta asta insemna ca sunt norocoasa cu familia mea. Stiam toate astea, intelegeam perfect atitudinea mamei mele si imi era ciuda pe mine ca nu ma puteam stapani, papusa aceea imi furase mintile pur si simplu, era ca si cum m-as fi intalnit asa, din senin, cu o fericire nesperata care-mi incalzise sufletul si, la fel de brusc, fusesem smulsa de langa ea. Mergeam in urma mamei simtind cum fiecare pas ma duce din ce in ce mai departe de visul meu … cum n-aveam s-o tin niciodata in brate, cum n-aveam sa-i mangai parul, cum n-aveam s-o asez niciodata langa mine pe perna inainte sa adorm. Nu stiam nici macar cum o cheama, caci banutul de plastic legat de mana ei, pe care era scris numele, era pozitionat in asa fel incat nu putusem citi. Mergeam in urma mamei, ea ingreunata de sacose, eu de nefericire si, cum ma taram asa,inghetata si inlacrimata, mi se parea ca totul devenise cenusiu si mizerabil; nu eram nici suficient de mare ca sa nu-mi mai pese de papusi, dar nici suficient de mica incat mama sa considere fireasca dorinta mea. Nici nu stiu cum am ajuns acasa, am despachetat cumparaturile fara bucuria de altadata, ciocolata mica cu rom a ramas nedesfacuta, am mancat la pranz fara sa scot un cuvant, apoi m-am dus in camera mea zdrobita de amaraciune : nu aveam nici papusa si o mai dezamagisem si pe mama.

Am fost trista zile in sir, apoi, intr-o buna zi, m-am imbolnavit de pojar. Se mai imbolnavisera si alti copii de prin sat, dar numai la mine a venit medicul de doua ori, caci nu-mi mai trecea si eram din ce in ce mai rau. Nu puteam manca si nici ochii nu-i mai puteam tine deschisi, caci ma usturau, iar lumina imi facea si mai rau. Simteam ca prin vis ingrijorarea mamei cand imi scotea termometrul de sub brat sau cand imi dadea cu lingurita sa inghit un pic de supa sau ceai, parca toate se intamplau cu incetinitorul, ziua si noaptea nu mai aveau nicio noima si totul se indeparta de mine incet, incet …la un moment dat, ca sa nu ma mai doara nici gatul si nici ochii, am inceput sa refuz sa inghit indiferent ce, stateam doar in pat cu ochii inchisi, mormaind si aparandu-ma de orice ameninta sa-mi provoace noi dureri. Timpul nu mai avea niciun inteles, parca ma scufundam intr-o liniste amortita din care as fi vrut sa nu mai ies niciodata. Pana intr-o zi, cand am simtit cum mama ma scutura usor …vocea ei ajungea pana la mine ca prin suluri troienite de zapada, imi cerea sa deschid ochii si nu puteam sa-mi dau seama daca plangea sau vorbea. Nu voiam sa-i deschid, ma dureau si n-aveam putere sa-i spun asta, caci gatul ma durea si mai rau, dar ea se tot ruga de mine intr-un fel care aproape ma speria, asa ca a trebuit sa-i deschid, cu toate miile acelea de ace pe care le simteam cand trebuia sa fac asta …si am vazut …

Langa mine, pe perna, era papusa, cu ochii ei mari, albastri, cu parul ei buclat si blond, cu rochita ei rosie, dincolo de ea am vazut-o pe mama zambind cu teama si cu ochii in lacrimi, cu mana la gura, se uita la mine cu aceeasi expresie cu care ma uitam eu la papusa atunci cand o vazusem in vitrina; un singur lucru era diferit: ochii ei nu exprimau fericirea, ci disperarea. Si ceea ce am inteles eu, cu mintea tulbure de emotie si de boala, a fost ca urma sa mor! De asta imi luase papusa, ca sa am o bucurie inainte de moarte. M-am speriat asa de tare, incat i-am spus ca mi-e sete, desi nu-mi era si nici nu puteam sa inghit nimic, dar imi devenise limpede ca starea mea trebuia sa fie foarte grava, mama nu se speria din orice. Din clipa aceea am inceput sa ma lupt indarjita cu ultimele mele puteri, ca sa supravietuiesc …mai beam, mai mancam, mai vomam, dupa ce ma linisteam o luam de la capat, mai atenta, cu pauze. Ma chinuia orice inghititura si orice cuvant pe care-l sopteam, dar mamei ii tremurau mainile si buzele de nesomn, avea cearcane adanci si ochii rosii de plans si de oboseala si in mintea mea ametita se insinuase ideea, ca, daca eu nu-mi revin mai repede, ea n-o sa mai reziste. Incet, incet, am inceput sa ma intremez si am stiut ca sunt in siguranta intr-o dimineata, cand, trezindu-ma din somn, am vazut-o dormind ghemuita la picioarele mele, cu termometrul intr-o mana si cu calcaiul meu in cealalta, probabil ca in sfarsit se linistise vazand ca nu mai am febra si ramasese acolo, ca un soldat cazut in transee si dormind cu arma in mana, ca sa fie pregatit daca se intoarce dusmanul. In zilele urmatoare mi-am revenit complet, puteam face orice faceam inainte sa ma imbolnavesc.

Un singur lucru nu doream sa-l fac …sa ma joc cu papusa. O priveam ore in sir, adormeam cu ochii in ochii ei, dar fara sa ma joc propriu-zis cu ea. O chema Cristina si-mi era tare draga, dar nu mai avea niciun mister, nu ma mai fascina deloc, era o simpla papusa, oricat ar fi fost de frumoasa, de eleganta si delicata. Singurul motiv pentru care-mi era draga, era acela ca-mi revelase adevaratul loc in viata mamei. Stiam ca ma iubeste si mai stiam ca e o femeie puternica, dar habar n-aveam ca eu ii dau puterea si ca fara mine ar fi pierduta. Acest secret, pe care il aflasem din pura intamplare,m-a responsabilizat suficient, incat sa ma consider prea mare pentru a ma mai juca cu papusi, iar Cristina avea sa devina foarte valoroasa pentru mine ca simbol, caci ori de cate ori o priveam, ma gandeam de fapt la mama – muntele meu neclintit, caruia-i descoperisem singurul punct vulnerabil, eu insami. Sigur ca la sapte ani mintea mea simpla de copil nu putea sa gandeasca lucruri prea sofisticate, dar puteam simti ce se intampla cu mama. Asa ca in dimineata cand ea a considerat ca eu sunt suficient de sanatoasa incat sa intre la mine in camera reluandu-si atitudinea obisnuita, nu am fost deloc surprinsa sa o aud ridicand vocea si decretand :

– Domnisoara, distractia cu pojarul s-a terminat, ar cam fi cazul sa te aduni, asa ca scoala-te, azi traiesti ca un om sanatos care-si face si temele, iar de maine te intorci la scoala. Hai, cu tine vorbesc, nu te face ca n-auzi. Era hotarata, asa ca a tras patura de pe mine fara menajamente si a iesit din camera lasand usa deschisa in urma ei, semn ca viata noastra a intrat in normal, doar asa facea in fiecare dimineata ca sa fie sigura ca nu ma intorc pe partea cealalta si nu adorm la loc. Asa ca m-am ridicat, am luat-o si pe Cristina de pe perna si am pus-o la fereastra, mi se parea ca am dreptul, dupa atata suferinta, la aceasta mica recompensa – sa vada copiii care treceau pe drum,prin fata casei noastre, ca eu am o papusa deosebita. Nici n-am apucat sa-i aranjez rochita, ca vocea mamei s-a auzit din nou din camera alaturata :

– Si sa nu te mai prind ca o asezi iar pe Cristinica la fereastra ca pe sfintele moaste, ca nu toti parintii au bani de aruncat pe mofturile copiilor; pune-ti-o pe masa, poate de dragul ei reusesti sa scrii mai frumos, ca si cum ai scrie cu mainile adica, nu doar cu picioarele. Mda, eram din nou in viata noastra obisnuita, iar mama ma tachina, era felul ei constructiv de a-mi da importanta . Am luat-o pe Cristina de la feresatra si am asezat-o pe masa, intre penar si caiete, aranjandu-i iar rochita si incercand sa contracarez un pic ironiile :

– Daca as scrie asa urat n-as mai avea 10 la citire. Si de unde stii tu unde am pus-o eu pe Cristina, daca nu esti aici?

– Asta e treaba mea pe lume, sa stiu tot despre tine. Si nu-i mai aranja atata rochia, ca nu se marita azi, mai bine imbraca-te, spala-te si hai sa mananci, ca o sa te ia vantul cand ai sa iesi pe usa afara. Cred c-am sa te leg c-o sfoara sa nu te pierd.Pana si Cristina e mai grasa ca tine.

Ii ascultam bombaneala certareata, stiam ca se simte foarte bine pentru ca eu eram sanatoasa din nou si, in timp ce ma imbracam ascultand tacanitul de mitraliera la foc automat descarcand multe alte defecte ale mele, ma simteam in siguranta si fericita, caci fiecare,,glont “ nu era nimic altceva decat o declaratie mascata de dragoste.

 

Anunțuri