autumn-rain

De nu se stie unde se starnise un vant ridicand praful, aducand un plus de enervare peste asteptarea si asa iritata a autobuzului ; ar fi trebuit sa ajunga in statie de cel putin zece minute si nu mai venea. Apoi vazu totul in jur umbrindu-se usor, progresiv, de la stanga la dreapta si isi ridica instinctiv privirea spre cer – nori mari, vinetii, acoperisera soarele si se indreptau grabiti spre nord ; exact asta mai lipsea, o ploaie, nici nu se gandise la umbrela cand plecase de acasa. O pala de vant incepu sa se rasuceasca in jurul ei si abia avu timp sa-si stranga fusta in jurul picioarelor, ca sa nu dea un spectacol gratuit in statie, apoi il simti pe Andru cuprinzand-o vijelios,in joaca, peste coapse, aproape dezechilibrand-o.

– Mamica, daca nu vine autobuzul, pot sa ma joc?

Baiatul o privea de jos in sus intr-o atitudine si imperativa si rasfatata, iar parul blond si fin ii flutura intr-un fel gratios, pe care ea avu sentimentul ca il remarca pentru prima data. Isi trecu mana prin buclele micute, ca de matase, alunecandu-i mangaietor printre degete,iar gestul in sine fu perceput de copil ca o declaratie de dragoste, caci isi lipi obrazul de ea si o intreba cu ochii inchisi, alintandu-se:

– Mamica mea …iar ma iubesti?

La cei cinci ani ai lui, Andru intelegea iubirea ca pe ceva care vine si pleaca, iar cand o simtea prezenta, o observa cu incantare si emotie, se bucura de ea ca de ceva viu si manifest, absorbind-o cu toata fiinta. Isi intinse bratele in sus si isi rotunji gura in semn ca asteapta un pupic, iar ea se apleca sa il sarute simtindu-i mirosul de fan si de lapte al pielii…apoi totul se transforma in altceva, ca si cum spatiul si timpul s-ar fi dilatat brusc, viata devenind mai incapatoare, mai densa si mai putin grabita.

Aplecandu-se spre baiat, remarca pentru o fractiune de secunda ca, desi atat de aproape de el, vedea fara dificultate, cu o claritate nemaistiuta, toate amanuntele fetei lui, de parca abia acum le-ar fi descoperit atat de tulburatoare : ochii lui nu erau caprui cum ii crezuse, ci de un castaniu cald, umbrit de genele dese, iar dintii -asa de albi,incat pareau ai unui pui de salbaticiune, scapat nu se stie cum in orasul prafuit si zgomotos … obrajii aveau pielea lucioasa si o nuanta trandafirie, discreta se ghicea sub bronzul verii. Oare de ce il imbracase cu bluza galbena si pantalonii scurti? Nu mai era atat de cald, ar fi putut sa-si dea seama de asta cand plecasera de acasa, dar isi aminti ca chiar el ii adusese hainele si insistase sa le poarte pentru ca ii veneau asa de bine, evidentiind trupul micut, dar bine cladit, de care el incepea sa fie constient si mandru.

– Mamica, ma lasi sa ma joc si eu putin acolo? Ii arata cu mana intinsa un loc, in spatele lor, si, intorcandu-se, ea vazu, fara sa se mire prea tare, un fel de parc vechi, care, cu siguranta,nu ar fi trebuit sa se afle aici, nu il mai vazuse niciodata …

– Te rog, si asa nu vine autobuzul! Nici macar nu mai astepta incuviintarea ei, o zbughi in directia a ceea ce parea sa fie o fantana arteziana parasita, din care mai ramasese bordura circulara, larga si inalta, imprejmuind bazinul plin cu frunzele colorate de toamna,cazute din doi copaci batrani. Il vazu pe Andru urcandu-se pe marginea fantanii si plimbandu-se pe ea, de parca ar fi inspectat locul incercand sa-i descopere potentialul distractiv. De la distanta aceea, dezinvoltura mersului sau i se paru gratioasa , desi miscarile erau deja, poate prea devreme, masculine si, apropiindu-se de el, simti nevoia sa se uite mai atenta la mainile lui, asa ca se aseza pe bordura si il astepta sa vina inspre ea.

– Da-mi mainile! Hai, da-mi o mana, vreau sa vad ceva!

– Ce sa vezi? Baiatul se aplecase langa ea cu mana stanga intinsa, curios si atent, lasandu-si degetele inspectate indelung, dar asteptand sa inteleaga ce se intampla.

– Hai, ma, spune, ce are mana mea? Era nerabdator, mereu fusese asa, spunea cuvintele cu o anume nervozitate, ca si cand ar fi trebuit sa tina pasul cu ideile care mergeau mult mai repede. Ea isi plimba degetele pe bratul lui, simtind sub piele oasele fragile, apoi, coborand spre incheietura si, mai departe, spre degetele micute …un fel de mila amestecata cu teama pusese stapanire pe ea si isi lipi mana copilului de buze, sarutand-o. Era ca si cum intreaga ei viata era in mana aceea, dar intr-un fel de o puritate ingereasca,asemenea florilor …simtea sub pielea fina ca vremea aceea a delicatetii si a fragilitatii n-o sa dureze, ca dedesubt se pregatesc transformari rapide si nu va mai putea retine prea mult clipa aceea …oare cum de nu constientizase niciodata ca pielea copilului ei mirosea a iarba si a lapte cald? Il privi cuprinzandu-l cu ochi insetati, ca sa nu piarda niciun amanunt prezent si orice esec trecut, orice mizerie indurata, orice chin nedemn al vietii ei, toate i se parura dintr-o data justificate pe deplin, pentru se materializasera intr-un adevarat miracol in fata caruia se simtea coplesita ca de un dar nemeritat. Lacrimile ii tasnisera odata cu ploaia care se porni ropotind peste ei si, asa plangand, incepu sa si rada de fericirea ca poate plange fara ca el sa ii simta plansul si fara sa se sperie de dragostea cu care il stranse in brate, incercand sa il acopere tot, sa il apere, de parca cineva ar fi vrut sa i-l fure tocmai acum, cand pentru prima oara, ca intr-o revelatie, intelesese pe deplin ca acest copil era tot ce putea fi mai bun pe lume iar intelegerea acestui lucru ar fi putut sa nu vina niciodata, asa cum nu venise pana atunci.Cum putuse sa fie atat de oarba , cum de nu se oprise nicicand asupra atator detalii asa de fermecatoare ale fiintei lui, cum de nu gasise niciodata timp sa se bucure de el, ci doar sa se incarce de tot felul de griji si de spaime?

Puse in imbratisarea aceea tot ce nu putuse sa puna pana atunci,ii mangaie apasat obrajii, umerii, il stranse la piept asa cum se strang copiii foarte mici, caci avea scuza asta a ploii de care trebuia sa il fereseasca, acest ajutor nesperat ca sa-si poata iubi copilul asa cum copiii nu mai pot fi iubiti cand incep sa creasca. Simtea, intr-un fel care o innebunea de spaima, ca va trebui sa se desparta de el, sa il piarda pentru totdeauna, ca nimeni si nimic nu ii putea ajuta, ca , fara sa inteleaga cum sau de ce, el nu ii apartinea decat temporar , fiind, de fapt, al lumii, al vietii …

Peste umarul lui, vazu ca fantana arunca spre cer un jet inalt de apa, cineva o pornise, iar coloana fluida parea ca se lupta impotriva ploii, ca o refuza, intr-o incercare disperata de a se impotrivi naturii, de a-si salva frumusetea frunzelor galbene si rosii din bazin, iar lupta aceea fara sorti de izbanda, avea in ea maretia tragica a bataliilor pierdute din start.

Simti obrazul baiatului lipindu-se ud de al ei si Il auzi razand incetisor, in felul lui caracteristic, molipsitor uneori, ca o descarcare pornind din nota cea mai inalta, apoi il vazu cum se departeaza putin de ea,ca s-o poata privi in ochi :

– Uite, azi te-a plouat din cauza mea si am pierdut si autobuzul si tu, in loc sa ma certi, razi! De ce razi? Cu mana lui mica ii mangaia parul intr-un gest protector, de parca ea ar fi fost copilul.

– Am pierdut autobuzul? De unde stii? se prefacu ea a fi mirata, intorcandu-si fata ca sa se poata uita inspre strada si sa-si poata ascunda lacrimile. Si abia atunci vazu, intr-adevar,autobuzul indepartandu-se si claxonand strident, fara rost, caci strada era goala si orasul, dintr-o data, pustiu …

……………………………………………………………………………

Intinse mana, speriata ca de obicei, ca sa opreasca alarma aceea imposibila a radioului …oare a cata oara se trezea jurandu-si ca o sa-si seteze o melodie suportabila pe telefonul mobil? Prima imagine pe care i se oprira ochii fu, ca de obicei, fereastra si descoperi de indata ca afara ploua. Ploua repede, des si egal iar rapaitul ploii in pervazul de beton al terasei se auzea la fel ca cel al ploii cazand pe bordura de piatra a fantanii …si, dintr-o data, visul navali in mintea ei treaza cu toate amanuntele uluitoare ale acelui moment unic, iar ochii i se umplura de lacrimi din nou, ca si cum visase cu sufletul, cu inima, atat de dureroasa era acum imaginea copilului pierdut brusc dupa ce il intalnise pe de-a-ntregul o singura data si doar in vis.

Deschise fereastra si se intoarse in pat, inchizand ochii si scufundandu-se in imaginile proaspete inca, incercand sa nu le piarda, sa le deruleze atenta si sa le memoreze si, cu ochii inchisi,simti pe obraz atingerea pernei inca uda de lacrimi iar asta ii dadu aproape un fior de bucurie, ca si cum fusese aproape reala intalnirea aceea cu viata ei de acum 20 de ani, din moment ce plansese in mod real ; revazu totul ca intr-un film… gesturile, ploaia, cuvintele…trecu peste toate ca un avar care isi evalueaza comoara cu maini tremurand de emotie si de teama ca s-ar putea sa se fi pierdut ceva. Era intacta …si o bucurie calda i se raspandi in suflet, nu atat bucurie pentru ea, cat mai ales pentru el, cel care merita sa fie pastrat in toata splendoarea inocentei.

Se ridica din pat cu sentimentul clar ca lipsise din propria ei viata, acaparata mereu de un cotidian care pretindea tot felul de rezolvari de probleme si care o gonise din urma asa cum sunt zoriti cainii de sanie de un conducator grabit, poate chiar nebun. Isi trase halatul peste pijama si se indrepta spre bucatarie, amintindu-si ca uitase fereastra deschisa peste noapte si ca ploaia probabil patrunsese deja inauntru. Dar nu…Andru ara acolo, isi facuse deja cafeaua si era la prima tigara pe care o fuma preocupat , rasfoind o agenda.

– Buna dimineata, te-ai si trezit?

O privi zambind fugar, apoi se intoarse la agenda.

– Neata! Trebuie sa ajung mai devreme la job, am de terminat ceva, aseara nu am mai rezistat de oboseala.

Se aseza langa el, pe latura apropiata a mesei, astfel incat il privea din semiprofil si, fara sa isi dea seama, ofta adanc.

– Probleme? intreba el cu privirea inca spre paginile agendei. Ce ai? Sa nu-ncepi iar sa-mi spui ca munca asta nu e de mine.

– Nu, nu…ii raspunse nesigur, sovaitor… Te-am visat …erai copil…mai tii minte bluza galbena si pantalonii scurti de blugi? Iti placea tare mult combinatia aceea …

– O.k., hai ca …uite, am timp de o tigara numai si numai cu tine, vad ca te-ai trezit intr-o dispozitie sentimentala ; nu c-ar fi genul tau, dar nu pot sa ratez un moment unic …incepu sa rada incetisor, inchizand agenda si aprinzandu-si o alta tigara, dupa ce abia o stinsese pe cea deja fumata. Deci …ce avem aici? Ce zici tu acolo, ce ai?

O privea direct, cu o figura amuzata si curioasa, iar ochii lui nu mai erau nici caprui, nici castanii, ci aproape negri, cu o privire ferma, directa, fara nuante…si, din nou, timpul paru sa stea in loc … il vedea si, desi atat de aproape de ea, imaginea era cetoasa …instinctiv intinse mana dupa ochelari, si-i puse si continua sa il priveasca ; acum imaginea era clara, dar intre ei doi parea sa se fi asternut o distanta mare, de netrecut. Ii remarca parul castaniu, tuns scurt si tamplele deja usor dezgolite prea devreme, barba si mustata lasate sa creasca dupa o linie la moda, gura cu linii precise, putin dure, apoi mainile …zambi aproape cu mila …din maini nu mai ramasese chiar nimic …puternice – deasupra incheieturii, sub piele, se ghiceau muschii jucand in timp ce scutura scrumul tigarii …un barbat!

– Hai, ma, zi! Ce faceam in vis? Iti scoteam sufletul ca de obicei?

Vorbea la fel de repezit ca in copilarie, dar vocea de acum era alta si, oricat ar fi fost de atenta sa mai simta macar o inflexiune de altadata, nu reusi.

– Nu…nu e vorba de asta …dar, stii, au fost lucruri pe care nu am stiut sa le pretuiesc la timp, pe care nu le-am vazut, pur si simplu nu le-am trait in viata reala, adica nu le-am trait la modul concret, manifest …sau, in tot cazul, nu le-am dat importanta cuvenita …

– Aaaaa, nu, stop, stop! Ce spui tu aici e filozofie de viata, cred ca vrei sa ma faci sa intarzii la munca ; nu poti sa imi spui concret ce ai visat?

– Nu, pentru ca nu am visat o intamplare, ci un sentiment. Si a trebuit sa il visez ca sa-mi dau seama ca l-am avut. E mai trist decat se poate spune …stii cat de mult te-am iubit? Incepu sa rada amar … Nu, nu ai cum sa stii, nu am stiut nici macar eu pana acum … traim ca orbii, ca orbii si ca surzii …

Andru isi stinse tigara indelung si atent si isi aseza incet mana peste mana ei ; il simtea crispat, nestiind ce sa spuna sau ce sa faca …fusese o prostie sa-i vorbeasca despre asta si inca asa, contracronometru …toata viata ei fusese contracronometru, niciodata nu existase timp pentru adevarul profund al intamplarilor banale, mereu, mereu lucrurile cu adevarat importante se petrecusera intre doua trenuri, intre doua probleme de rezolvat care nu suportau amanare, intre doua decizii care trebuiau luate, intre o tigara la cafea si startul catre locul de munca – iata!

El isi retrase mana incet, il simtea parca si respirand cu atentie si intelese perfect cat de nepotrivita fusese marturisirea asta atat de intima, mai ales pentru el …il crescuse de mic cu scopul precis ca sa devina un adevarat barbat…sarcina cu care el se descurcase onorabil, antrenat cu simt de raspundere de ea, in lipsa oricaror efuziuni sentimentale.

– Stiu!

Raspunsul venise soptit, vocea lui ferma disparuse pentru o clipa si facuse loc unei umbre de nuanta a vocii din vis.

– Stii?! Cum poti sa stii? Il privi zambind neincrezatoare.

– Stii, uneori, cand intrai in camera mea ca sa te asiguri ca am adormit, ma prefaceam doar ca dorm ; stateai destul de mult nemiscata si privindu-ma …nu puteam sa iti vad ochii, pentru ca trebuia sa ma prefac convingator, dar simteam ca nu poate fi decat un singur motiv pentru care ramaneai atat de mult langa mine …

Il privi surprinsa, cu speranta si bucurie.

– Adica …ma minteai?

– Exact! Sa stii ca te-am mintit de multe ori …aveam nevoie de confirmarea ca ma iubesti si era dreptul meu sa o primesc.

Zambea …se ridicase deja si isi pusese haina ; il privi cu recunostinta si, dintr-o data, sub trasaturile lui masculine, revazu toate trasaturile copilului din vis. Nu-i mai paru rau ca i-a povestit , ba chiar se bucura ; in definitiv, chiar si in viteza, lucrurile importante trebuie sa fie spuse.

– Acum sa nu te superi, dar chiar trebuie sa plec, stii prin ce trafic ajung la job, mai spuse, dupa care isi aseza cu gesturi grabite lucrurile prin buzunare. Te pup, ne vedem diseara.

Iesi cu un sentiment de usurare, fericit ca i-a venit ideea salvatoare sa-i spuna ca astepta treaz momentele cand ea venea sa-l priveasca. De fapt, astepta nerabdator ca ea sa plece si sa se poata ocupa in voie de te miri ce trasnai ii trecea prin minte sa faca, chiar daca se simtea vinovat, stiind ca ea nu ramanea atat de mult ca sa-l spioneze, ci doar pentru ca asa stia ea sa se bucure de el. Totusi, intr-un fel nelamurit, ii parea rau acum pentru toate acele clipe cand abia astepta ca ea sa iasa din camera lui …de atunci nimeni, niciodata nu se mai apropiase de el ca de o minune langa care ramai mut si atent, doar privind-o cu dragoste, fara s-o tulburi.

Ploaia il izbi in fata ca o palma umeda, imediat ce iesi din scara blocului si o primi insetat cateva secunde cu fata ridicata spre cer … ohhh, femeile astea, ce fericire sa te nasti femeie si sa poti plange cand iti vine … Deschise portiera masinii si urca grabit, reconfortat de aerul rece si de ploaie …in definitiv se simtea bine, o discutie ca aceea avuta chiar il pasiona, atata doar ca prefera sa fie intr-un alt context si, eventual, pe marginea unei carti sau a unui film ; cand era vorba despre viata personala, i se parea ca lucrurile devin usor exagerate.,, De ce ne-o fi asa de inconfortabil sa fie vorba despre noi?” se intreba amuzat, raspunzandu-si singur si inciudat :,, Poate ca suntem stupizi si dezorientati…”

De pe terasa, privind inspre masina care abia demarase, ea isi aminti cat de severa fusese cu educatia lui, cat o enerva sa il prinda cu vreo minciuna nevinovata…acum ii era recunoscatoare pentru ca o mintise copil fiind si asa putuse sa salveze ceva din ei doi, cei adevarati ; ramase in bataia ploii reci de toamna cu sentimentul ca lucrurile trebuie traite atunci cand se intampla, fara amanari, fara riscul de a rata marile emotii si se bucura ca avusese norocul sa inteleaga asta, chiar si atat de tarziu …

Isi intinse mainile in afara balconului ca sa primeasca pe piele stropii reci si privi cu dragoste panza cetoasa a ploii cu sentimentul ca ea ii adusese norocul de a putea vedea atat de clar in trecut…

Anunțuri